De ce obsesia noastră pentru finalurile fericite poate duce la decizii proaste

„Totul este bine când se termină cu bine”, scria William Shakespeare în urmă cu peste 400 de ani. Este posibil ca aceste cuvinte să pară adevărate astăzi, dar se pare că nu. Tocmai s-a spart vechiul mit, într-un experiment recent de imagistică a creierului, publicat în Journal of Neuroscience. Care este totuși explicația că ne dorim mereu finalurile fericite?

Experiențele care se termină bine nu sunt neapărat bune în general și experiențele care se termină mai puțin bine nu sunt neapărat atât de rele. De exemplu, dacă joci cinci runde de poker, vei avea mai multă plăcere în general, câștigând de două ori la mijloc decât o singură dată la final – dar nu întotdeauna ne dăm seama de acest lucru. De fapt, una dintre numeroasele deficiențe care ne determină să luăm decizii slabe este o preferință nejustificată pentru finaluri fericite.

Un final fericit înseamnă că lucrurile s-au îmbunătățit pe măsură ce experiența s-a desfășurat. Cu toate acestea, concentrarea pe finalurile fericite ne poate face să neglijăm ceea ce s-a întâmplat pe parcurs. Un final fericit poate fi scurt și poate veni după o lungă perioadă de mediocritate.

Cei mai mulți dintre noi ne bucurăm când experiențele noastre plăcute sunt cât mai lungi posibil, dar, în același timp, vrem ca lucrurile să se termine bine.

Când Dumbledore a murit la sfârșitul filmului “Harry Potter”, unii oameni ar fi putut simți că întreaga lor experiență a fost distrusă. Dar plăcerea pe care am avut-o deja nu ar trebui să fie ignorată din cauza unui final dezamăgitor. O vacanță lungă, cu vreme strălucitoare, cu excepția ultimei zile, nu este în general mai rea decât o vacanță mult mai scurtă, cu vreme bună pe tot parcursul.

Neuroștiința finalurilor fericite

Totuși, exact așa simt unii oameni despre experiențele din trecut. Și această obsesie pentru ca lucrurile să devină din ce în ce mai bune tot timpul este o eroare. Nucleul problemei este diferența dintre ceea ce ne bucură cât durează și ceea ce ne dorim din nou după impresia finală. Fixarea la finalul fericit nu face decât să maximizeze impresia noastră finală, nu plăcerea noastră generală.

Pentru a examina acest fenomen, 27 de voluntari au participat la un experiment virtual de jocuri de noroc. Participanții au urmărit grămezi de bani pe ecranul computerului, pe măsură ce monedele de aur de diferite dimensiuni cădeau una câte una într-un recipient. Un final fericit ar fi unul în care monedele de aur mai mari erau aruncate la sfârșitul secvenței.

Experimentul a avut loc într-un scaner RMN, care a permis să monitorizarea activității creierului, pe măsură ce participanții au examinat perechi de secvențe de monede de aur. După fiecare pereche au decis să aleagă ce recipient preferă.

S-a dovedit că există un motiv bun pentru care oamenii sunt atrași de finalurile fericite. Analizele înregistrărilor cerebrale au arătat că înregistrăm valoarea unei experiențe în două regiuni distincte ale creierului.

Valoarea generală este codificată într-o regiune a creierului numită amigdala, care are o reputație mixtă. S-a susținut că activarea amigdalei mediază răspunsurile emoționale care pot duce la un comportament irațional, dar s-a demonstrat, de asemenea, că poate codifica rațional rezultatul strategiilor de economisire economică.

Dar influența amigdalei asupra luării deciziilor este marcată de activitatea descurajantă într-o regiune numită insulă anterioară, dacă o experiență anterioară nu se termină bine. Insula anterioară este uneori asociată cu procesarea experiențelor negative, cum ar fi dezgustul – sugerând că unii oameni sunt respinși în mod activ de sfârșitul nefericit.

Ce au arătat experimentele despre finalurile fericite

În experimentul de jocuri de noroc, factorii de decizie buni au ales vasele cu cei mai mulți bani în total, indiferent dacă au obținut monede de aur mai mari la final. Au arătat o reprezentare puternică a valorii globale în amigdală, în timp ce factorii de decizie suboptimali au avut o activitate mai puternică în insula anterioară. Cu alte cuvinte, factorii de decizie buni trebuie să poată ignora o impresie neplăcută a unei experiențe, cum ar fi un sfârșit nefericit.

Să presupunem că nu există Covid-19 și că încă mai poți să mergi în restaurant. Ieși la cină și ai ales între un restaurant grecesc și unul italian în care ai mai fost – cerând în esență creierului tău să calculeze ce masă a fost cea mai bună data trecută.

Dacă toate felurile de mâncare din restaurantul grecesc erau „destul de bune”, atunci în mod clar întreaga cină era „destul de bună”. Dar dacă starterul italian a fost „așa și așa”, felul principal a fost doar „bine”, dar tiramisu la sfârșit a fost uimitor, atunci s-ar putea să fi format o impresie prea pozitivă a acelui restaurant italian, deoarece masa a avut un final fericit.

Creierul nostru este expus la manipulare

Întrucât aceste mecanisme ale creierului funcționează indiferent dacă vrem sau nu, ele pot fi consolidate de cultura umană cu interesul său de a manipula percepțiile noastre prin publicitate, propagandă, știri false și așa mai departe – exploatând susceptibilitatea noastră la narațiune și povestire. Nimeni nu este imun la publicitate. Cu cât mai multe instituții ne manipulează gândirea, cu atât este mai amenințată capacitatea noastră de a lua decizii bune.

Creierul nostru intuitiv are nevoie într-adevăr de intervenția proceselor noastre de gândire mai deliberate pentru a ne ajuta să rezistăm știrilor false și altor manipulări. Majoritatea dintre noi știm deja cum să facem acest lucru, de exemplu, scriind o listă de argumente pro și contra pentru a ne susține în decizii mai înțelepte, mai degrabă decât să ne bazăm pe instinctul nostru.

Deci, nu numai Shakespeare a greșit. Dacă comportamentul nostru de zi cu zi devine prea restrâns concentrat asupra trecutului imediat, pierdem. Trebuie să ne oprim și să ne gândim la ceea ce facem folosind cortexul nostru prefrontal și să ignorăm aceste impulsuri și să ne concentrăm pe cel mai relevant aspect al deciziei.